sâmbătă, 30 august 2014

Mai putin obisnuit

Am mai povestit pe ici-pe colo în comentarii, despre cât de mult admir familia care locuieste pe strada noastra - cea cu doi copii handicapati - însa niciodata nu am scris într-un articol despre ei.
Au fost colegi de facultate, au absolvit amândoi filologia, ea sectia de Romanistica, el cea de Germanistica. S-au casatorit din dragoste si s-a întâmplat ca primul lor copil - Johanna, sa vina pe lume cu grave dizabilitati. Înca de atunci parintii au fost înstiintati ca fetita nu va putea merge niciodata, nu va vorbi si ca viata ei nu va fi niciodata normala... Li s-a propus sa o lase într-un sanatoriu special, însa ei au decis sa o ia acasa si sa o îngrijeasca cum stiu ei mai bine! Dupa doi ani s-a întâmplat ca tânara mama sa fie din nou însarcinata, însa soarta a facut ca si al doilea copil, tot o fetita - Monika, sa fie bolnava, diagnosticata înca la nastere cu sindrom Down.
Incompatibilitate cromozomiala?! Instrucțiuni genetice combinate într-un mod nefavorabil?!... Cine sa poata preciza cauza?! Si oricum, cui sa ajute sa afle "de ce"?! Fapt este ca cei doi parinti nu au avut niciodata intentia de a-si interna copiii într-un sanatoriu, ci au hotarât sa-i iubeasca si sa-i ocroteasca asa cum pot ei mai bine, oferindu-le caldura propriului camin. Tânara mama a renuntat la ideea de a face vreodata cariera profesionala si înteaga ei activitate s-a concentrat doar asupra familiei si a celor doua fete grav bolnave. Tatal si-a asumat în întregime responsabilitatea întretinerii celor trei fete ale lui.
Când ne-am mutat în cartier, primii vecini pe care i-am cunoscut au fost ei. Ne-au invitat în prima saptamâna, într-o seara la masa si ni s-au prezentat. Hanni a împlinit 30 de ani, e transportata cu un carucior special si... e foarte trist sa o privesti. Familia însa o priveste cu toata dragostea, îi vorbesc permanent si în functie de mimica fetei si de sunetele nearticulate, recunosc exact ce are nevoie, cum se simte, ce doreste... Moni are 28 de ani însa nivelul ei mental este al unei fetite de 10 ani, este însa foarte vesela si prietenoasa. Mama este casnica iar tatal, unul din directorii Bibliotecii universitare. Figurile celor doi parinti sunt marcate de greutatile vietii însa stralucirea fețelor dovedeste ca nu au fost niciodata parasiti de speranta.
Ne-au asteptat în camera de zi si dupa ce am facut cunostinta am fost invitati în sufragerie. Am luat loc cu totii în jurul mesei, Hanni doar a privit - ni s-a spus ca ei i se administreaza mâncare aparte. Moni ne-a uimit cu comportamentul deosebit si tinuta speciala pe timpul mesei. Discutiile care s-au purtat au dezvaluit înca din primele clipe faptul ca în aceasta familie exista multa iubire, mult respect si bună-cuvință. Atmosfera traita a fost atât de naturala si calda, am citit atâta grija si dragoste în ochii si gesturile membrilor acestei familii, încât sufletul meu a fost coplesit de emotii.
Au trecut mai bine de doi ani de cât ne cunoastem, ne ajutam reciproc cu una, cu alta, asa cum fac vecinii buni. Între timp s-a dezvoltat o anumita prietenie, suntem pertu si ne întâlnim din când în când la o cafea, împreuna cu ceilalti vecinii de pe strada - suntem doar patru familii.
Astazi, ca în fiecare vineri, am avut zi de lucru scurta si pe la ora 13 eram pe aleea dintre case. Picura si parea ca ploaia se va înteti, asa ca am grabit pasul sa nu mai trebuiasca sa deschid umbrela.
În fata casei lor, Hanni era în carucior, pernuta si jucaria pe care le are intotdeauna când e scoasa la plimbare, erau pe jos, umede... Am salutat-o si i-am mângâiat fata... a parut ca zâmbeste. M-am uitat spre usa deschisa, asteptând sa o vad pe mama lui Hanni. Am strigat "Hallo" dar din casa nu se auzea nicio miscare. În capatul aleii a aparut silueta vecinei din prima casa, care apropiindu-se, a spus ca le-a vazut pe cele doua trecât spre casa, acum 10 minute... Faptul ca Hanni a fost lasata în ploaie ne-a parut foarte suspect, asa ca am pasit pragul casei. Mama lui Hanni a aparut încercând sa-si stapâneasca plânsul în hohote... Ne-a spus ca a fost cu Hanni la plimbare dar ca pe drum i s-a facut rau, dureri mari în sold si coloana vertebrala, transpiratii reci... abia a ajuns acasa. Nu a avut putere sa împinga caruciorul pe rampa asa ca s-a repezit în casa si plângând, l-a chemat pe sotul ei de la serviciu. Am îmbratisat-o si am încercat sa o linistim, am adus-o pe Hanni în casa, apoi ne-a spus printre lacrimi: "Astazi este ziua mea... Sunt în fiecare zi tot mai batrâna, mai bolnava si mai neputincioasa!" Am amutit... Ce poti sa spui în astfel de momente?! Orice cuvinte de încurajare suna banal din gura unui om care nu a facut nimic deosebit! Acesti doi parinti sunt adevarati eroi! Nu am putut decât sa o strâng la piept si sa o mângâi...
Au aparut Helmut si sotul primei vecine, amândoi barbatii au ridicat-o pe Hanni din carucior si au asezat-o pe saltea în tarcul special, la locul ei de joaca... Am asigurat-o ca oricând are nevoie de ajutor, nu trebuie decât sa sune la usa, cumva gasim solutie pentru orice situatie. Apoi a intrat si tatal lui Hanni, venit în goana de la serviciu, speriat sa vada atâta lume la el în casa.
Pentru ca situatia depasise momentul critic si ca sa destind atmosfera, am întrebat cum sarbatoresc ziua de nastere, unde este tortul? Sarbatorita a privit trist si a zis ca anul acesta psihicul nu o ajuta si nu are putere sa organizeze nimic. Pentru ca din concediul la Marea Baltica am adus o cafea deosebita, prajita special asa încât sa capete gust de ciocolata, le-am propus tuturor sa vina la noi sa o guste. Au acceptat si  am stabilit sa ne întâlnim peste o jumatate de ora.
Vecinii din prima casa au promis ca vor aduce un buchet frumos de flori, sa-l daruim împreuna sarbatoritei (pe germana se spune atât de dulce "das Geburtstagskind" "Copilul a carui zi de nastere e azi"), iar noi am fugit la cel mai apropiat conditor si am cumparat din fiecare sort de prajitura câte una. Am scos serviciul de cafea "de duminica" si am aranjat repede masa pentru sase persoane. Exact când am pus apa la fiert, s-a auzit soneria de la intrare.

Vecinii cu florile au sosit primii si când cei doi parinti-eroi au intrat, totul era gata pregatit pentru o mini-sarbatoare. I-am cântat în cor "La muti ani", am servit câte un pahar de sekt (scos dupa un sfert de ora din congelator), am mâncat prajituri si am savurat cafeaua cu gust de ciocolata. Noi am fost încântati si "Geburtstagskind"-ul a râs din nou. Chiar si spontana, sau poate tocmai de aceea, aceasta serbare de zi de nastere a fost reusita. Toti mi-au multumit pentru ideea avuta si ne-am notat sa stim de acum înainte, când are fiecare ziua de nastere.
Am trait o dupa-amiaza mai putin obisnuita, alaturi de oameni mai putin obisnuiti...

22 de comentarii:

  1. O lectie de viata care mi-a adus lacrimi in ochi si caldura in suflet! Lucrurile importante in viata sunt lucrurile simple!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. familia aceasta este deosebita! câta putere si câta dragoste! însa... iata, clipele de teama ca nu mai faci fata responsabilitatilor vor fi probabil tot mai dese... Ideea ca parintii nu traiesc vesnic si ca vesnicii-copii vor ajunge în grija statului - este cea mai mare teama a acestei familii...

      Ștergere
  2. eu stiu...si pt asta multumesc sincer!!!Nu sint cuvinte nici pt a multumi pe masura
    gestului de ,,apartenenta,,la un necaz sau situatie.Cu mare drag si multumesc, LU

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. draga mea LU, ce surpriza sa primesc câte o veste de la tine!
      îmbratisari si pupici, din Augsburgul în prag de toamna :-*

      Ștergere
  3. oh Carmen, ce gest frumos ai facut! am ochii plini de lacrimi... o poveste deosebit de emotionanta!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. nu mi-a venit alta idee... Mi-a parut atât de rau ca nu am putut face mai mult... vecina mea merita!

      Ștergere
  4. O zi memorabila atat pentru voi ,cat si pentru ei.Ma impresioneaza puterea oamenilor de a-si accepta soarta.Un spirit de sacrificiu,care nu se poate masura.Ai facut o fapta buna ,de care poti fi mandra pentru ca asemenea momente sunt unice.Un weekend placut !

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. se spune ca "Dumnezeu ne da atât cât putem duce" si eu cred asta...
      Sunt de parere ca nu avem voie sa spunem "eu nu as fi facut asa ceva niciodata" sau "eu nu as fi reusit niciodata"... Puterea fiecaruia dintre noi creste odata cu sarcina pe care o primim / avem / asumam.
      Noapte buna! :)

      Ștergere
  5. Fara Cuvinte! Adevarate lectii de viata! Ce oameni frumosi sunteti! Fiti fericiti mereu! Pupici!

    RăspundețiȘtergere
  6. Sunteti minunati ! M-a impresionat povestea ta si dupa cum va cunosc ma asteptam la acest final "cu zambete" !

    RăspundețiȘtergere
  7. am asa un nod in gat...ce om deosebit esti tu Carmen, ce norocosi cei care te au in preajma lor >:D<
    cata durere pe acei parinti, nici nu pot sa-mi imaginez cat de apasator e gandul la viitorul copiilor lor...
    ufff, nu cred ca avem dreptul sa ne plangem ca avem o zi grea cand pentru acesti oameni nu exista zile usoare (spun asta pentru mine in primul rand).
    gestul tau spontan si plin de caldura a inseninat ziua vecinilor tai, ai reusit din nou sa faci cenusiul roz :)
    te imbratisez cu acelasi drag din totdeauna >:D<

    RăspundețiȘtergere
  8. Vezi...am citit de doua ori sa ma asigur ca am retinut, am citit bine, si m-am asigurat ca am primit mesajul, lectia de viata!! nu pot sa scriu doar: impresionant... e aici ceva mai mult... Avem toti temeri, ganduri, situatii, dar cand citesti ceea ce ne-ai relatat, atunci optica fiecaruia dintre noi ar trebui sa se schimbe!! Iti multumesc pentru acest post. Si cred ca am ce invata, trebuie doar sa deschid ochii; sunteti oameni deosebiti, iar vecinilor, atat de incercati, le doresc putere si sanatate!! O saptamana buna iti doresc Carmen! Alexa

    RăspundețiȘtergere
  9. Carmen ai un suflet asa mare! Ai facut un lucru nemaipomenit de frumos. Este o lectie de viata si ma bucur ca ai cunoscut o familie asa speciala. Oameni mari care au ales greul si putini sunt cei care se sacrifica si aleg sa mearga mai departe stiind ca ii asteapta clipe de cumpana. Sunt oameni rari si merita tot respectul.

    RăspundețiȘtergere
  10. Ce emotionant, mi s-au umplut ochii de lacrimi... Ce lectii de viata primim mereu de la cei din jur! Vecinii tai sunt cu adevarat eroi, merita toata admiratia noastra. Iar gestul tau a fost minunat, sunt sigura ca le-ai adus bucuria care le lipsea in acele clipe. Intamplari ca astea ne arata cat de important este sa avem pe cineva alaturi, un prieten, un vecin, cineva cu care sa putem imparti clipele bune, dar si cele grele....

    RăspundețiȘtergere
  11. Ai un mod deosebit de a-ti iubi si respecta semenii si pentru acest lucru CINEVA acolo SUS te iubeste!
    Lasi in jurul tau o stare de bine prin firea ta,prin gesturile pe care le faci,prin modul de viata pe care il ai.Aduci caldura,voie buna si stii sa-ti apropii oamenii.
    Asa te-am simtit ,de aici,de la sute de km departare.
    Nu m-am inselat.:)
    Pupici!

    RăspundețiȘtergere
  12. Coplesitoare povestea acestei familii!
    Sa-ti spun "felicitari"? Ar fi ciudat... Iti doresc ca bunatatea pe care o dovedesti tuturor sa se intoarca la tine si cei dragi inmiit! :)
    Fug repede de aici pentru ca ma doare sufletul! Mi-e frica sa-mi imaginez ce este in sufletul acelor parinti si ma bucur ca esti acolo... Hm... Poate ca de nu erai tu acolo altfel s-ar fi terminat acea zi... Probabil ca i-ar fi ajutat si altii sa intre in casa dar... cam atat!
    Zile fericite iti doresc, cu drag! Pupici!

    RăspundețiȘtergere
  13. Emoţionant! Ce oamnei minunaţi! Iar voi, vecinii :), sunteţi deosebiţi!
    Mă bucur pentru voi! Astfel de experienţe vă leagă într-un mod deosebit. :)
    O săptămână minunată în continuare, draga mea.
    pupici

    RăspundețiȘtergere
  14. Draga mea,

    am citit tot ce ai scris pana aici si pe alocuri mi-am dorit sa las comentarii. Nu am lasat, dar acest post m-a ravasit pur si simplu. Esti un om minunat! Va doresc sanatate, tie si familie tale!

    RăspundețiȘtergere